Christiaan Huygens a afirmat că o sferă de lumină în expansiune se comportă ca şi cum fiecare punct al frontului de undă ar fi o sursa nouă de radiaţie de aceeasi frecvenţă şi fază.
Orice sursă primară de unde poate fi înlocuită prin surse secundare, distribuite pe o suprafaţă închisă (de obicei suprafaţa de undă) ce conţine sursa primară.
Cu alte cuvinte, toate punctele de pe un front de undă pot fi considerate ca surse punctiforme pentru producerea de unde sferice secundare. După un anumit interval de timp, noua poziţie a frontului de undă va fi dată de suprafaţa tangentă la aceste unde secundare.
Undă plană
Undă sferică
A fost demonstrat pe baza teoriei generale a elaticităţii pornind de la observaţia că perturbaţia iniţială ce se propagă într-un mediu este reprodusă de toate punctele lui, atinse de undă.
Frontul de undă coincide cu cel al undei primare şi reprezintă înfășurătoarea undelor secundare.
Acest principiu a permis explicarea pe baza teoriei ondulatorii, a numeroaselor fenomene cum ar fi: reflexia, refracţia, interferenţa, difracţia, refracția dublă.
Difracţia explicată pe baza principiului lui Huygens
În 1678, fizicianul olandez Christiaan Huygens (1629- 1695) a scris un tratat intitulat Traité de la Lumière asupra teoriei ondulatorii a luminii în care susţinea că, în orice moment, frontul de undă al luminii care se propagă este înfăşurătoarea undelor sferice elementare ale unui front de undă anterior.
Ulterior, Augustin Fresnel (1788 - 1827) aduce o îmbunătăţire principiului, aducându-i o fundamentare matematică. Fresnel susţine că amplitudinea undei la un moment dat este dată de suma amplitudinilor undelor elementare (de acceaşi frecvenţă) ale unui front anterior.
Gustav Robert Kirchhoff (1824 - 1887) arată că principiul lui Huygens poate fi dedus din ecuațiile lui Maxwell.