Fandom

Math Wiki

Mecanică

1.029pages on
this wiki
Add New Page
Comments0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Reallusion 2.gif

Mecanica este ştiinţa naturii care se ocupă cu studiul echilibrului şi al mişcării corpurilor materiale. Acestea pot fi planete, corpuri macroscopice, molecule sau atomi, ce por fi modelate drept puncte materiale, sisteme de puncte materiale sau corpuri rigide.


Conceptele de bază ale mecanicii sunt: spaţiul, timpul şi masa (sau, alternativ forţa). Dezvoltarea mecanicii a avut loc prin evoluţia geometriei, cinematicii şi dinamicii.

Geometria cea mai simplă şi cea mai des folosită în mecanică este geometria euclidiană. Ea reprezintă cadrul ideal al studiului mişcării sistemelor de puncte materiale şi a corpului rigid. Structura metrică a unui spațiu euclidian este omogenă şi izotropă, deci independentă de distribuţia materiei în spaţiu. Geometria euclidiană a fost larg acceptată drept cadru natural al descrierii proceselor mecanicii clasice, newtoniene.

Cinematica se ocupă cu studiul mişcării corpurilor materiale. De aceea, ea este numită şi geometria mişcării. Mişcarea cere definirea unui reper (sistem de referință) spaţio-temporal, adică alegerea unui sistem de coordonate şi a unui mod de măsurare a timpului.


Mecanica clasică presupune existenţa unui spaţiu euclidian absolut şi a unui timp absolut, ce este independent de structura spaţiului. Deoarece spaţiul euclidian este omogen şi izotrop, nicio poziţie sau orientare nu poate fi privilegiată, deci niciun sistem de coordonate nu poate fi privilegiat. Pentru a măsura scurgerea timpului într-un punct dat putem folosi un fenomen periodic uniform. Practic, drept unitate de măsură a timpului este aleasă ziua solară medie (durata medie de timp scursă între două treceri consecutive ale Soarelui la meridianul unui punct de pe suprafaţa Pământului). Tradiţional, acest meridian trece prin Greenwich, Anglia. Secunda reprezintă 1/86400 din ziua solară medie.


Dinamica studiază mişcarea corpurilor materiale sub influenţa unor factori aflaţi în mediul înconjurător. O problemă fundamentală a dinamicii o reprezintă existenţa, în absenţa acestor factori, a unei stări naturale privilegiate, în cursul mişcării unui corp. Aristotel (384 – 322 î.e.n.) a presupus că există un reper, astfel încât starea naturală a oricărui corp ar fi starea de repaus faţă de acest reper. Mişcarea începea din repaus sub acţiunea „cauzelor eficiente” şi era determinată de „cauzele finale”. O dată mişcarea iniţiată, corpul avea tendinţa de a ajunge în starea naturală. Aristotel credea că prezenţa mişcării este legată de acţiunea unei forţe, cu excepţia corpurilor care se mişcă „prin ele însele”. În termeni moderni, legea de mişcare a lui Aristotel avea forma:

masa \times \! viteza = forţa.

El nu a putut explica faptul că mişcarea continuă, chiar dacă sursa mişcării nu mai este în contact cu corpul. Noţiunea de stare naturală a apărut în Grecia Antică, ea fiind situată în centrul Pământului. Corpurile erau atrase spre centrul Pământului şi se apropiau de el, dacă nu întâlneau în calea mişcării obstacole. Pământul era privit drept centrul Universului, planetele mişcându-se pe orbite circulare în jurul său. Existenţa stării naturale a fost pusă la îndoială în Evul Mediu, când Nicolaus Copernic (1473 – 1543) a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui şi nu în jurul Pământului. Pe de altă parte, este evident că existenţa unei stări naturale privilegiate este în contradicţie cu caracterul omogen şi izotrop al spaţiului euclidian. În concluzie, teoria aristotelică a reperului natural şi legea de mişcare asociată s-au dovedit a fi eronate, ne-existând un reper unic, privilegiat, în care mişcarea să fie determinată de viteză.

• Primul pas spre edificarea unei baze ştiinţifice corecte a dinamicii a fost făcut de către Galileo Galilei (1564 – 1642), care a introdus conceptul de acceleraţie. Studiind căderea corpurilor, Galilei a ajuns la concluzia că ipoteza prin care orice mişcare este legată de acţiunea unei forţe, este falsă. Într-adevăr, o forţă determină variaţia vitezei, iar pentru a păstra mişcarea rectilinie şi uniformă a unui corp nu este necesară acţiunea vreunei forţe. Aceasta a fost ideea care l-a condus pe Galilei la formularea legii inerției.

Măsura tendinţei unui corp de a se opune schimbării stării sale de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă defineşte conceptul de masă (inerţie) a corpului. El a observat, de asemenea, că legile mişcării nu sunt afectate de mişcări rectilinii şi uniforme. Deci, Galilei a dovedit faptul că nu există stări naturale privilegiate şi viteze privilegiate ale reperelor alese.

În concluzie, G. Galilei a arătat că există repere inerţiale, în care corpurile rămân în repaus sau faţă de care se mişcă rectiliniu şi uniform, în lipsa acţiunii forţelor exterioare. Reperele inerţiale însele se află în repaus sau în mişcare rectilinie şi uniformă, unele faţă de altele. Proprietăţile spaţiului şi ale timpului, ca şi legile mecanicii, rămân invariante la o schimbare a reperelor inerţiale. Aceasta este esenţa principiului relativităţii al lui Galilei. Relaţiile dintre mişcările unui corp, raportate la două repere inerţiale, sunt cunoscute sub numele de transformări galileene.

• Spre sfârşitul secolului XVII, Isaac Newton (1642 – 1727) a extins legile lui Galilei, formulând noi legi ale mişcării, ce vor deveni principiile mecanicii newtoniene. Prima dintre ele se referă la principiul relativităţii al lui Galilei, Newton extinzând valabilitatea acestui principiu de la cazul forţei gravitaţionale, propusă a fi constantă în vecinătatea suprafeţei Pământului, la forţe variabile în spaţiu şi aplicând-o la mişcarea corpurilor cereşti. În cercetările sale privind mecanica cerească, Newton a propus legea atracţiei universale drept bază a interpretării matematice a legilor experimentale asupra mişcării planetelor descoperite de Johannes Kepler (1571 – 1630). Legile mecanicii newtoniene au forma cea mai simplă într-un reper inerţial, fiecare mişcare raportându-se la spaţiul absolut. El a propus în acest rol un reper care are axele îndreptate spre „trei stele fixe”. Legile lui Newton sunt invariate de transformările galileene, dar ele îşi schimbă forma în cazul reperelor care se mişcă accelerat. În acest ultim caz, sunt introduse forţe „fictive”, cum ar fi forţa centrifugă sau forța Coriolis, care se manifestă doar pentru un observator aflat într-un reper care se mişcă accelerat faţă de un reper inerţial. În concepţia lui Newton timpul este absolut şi curge independent de spaţiu, el fiind acelaşi în două repere inerţiale. Forţele se propagă instantaneu şi depind numai de poziţiile relative ale corpurilor. Deoarece timpul este acelaşi în toate reperele inerţiale, conceptul de simultaneitate este uşor de definit: dacă două evenimente au loc la acelaşi moment într-un reper inerţial, atunci ele sunt simultane în orice alt reper inerţial.

Bazele mecanicii clasice au fost clar exprimate de Sir Isaac Newton în celebra sa operă, Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, publicată în 1686.

Mecanica generala 1.png Mecanica generala 2.png Mecanica generala 3.png Mecanica generala 4.png Mecanica generala 5.png Mecanica generala 6.png


Vezi şi Edit

Resurse Edit

Also on Fandom

Random Wiki