Wikia

Math Wiki

Istoria matematicii

Comments0
1.005pages on
this wiki
  • Sec. 18 î.e.n. mesopotamienii creează primele tabele de

înmulţire;

  • sec. 6 î.e.n. este cunoscută asemănarea triunghiurilor

de către Thales;

  • Sec. 5 î.e.n. pitagorienii introduc noţiunile de număr

prim, număr compus, numere relativ prime, numere prime perfecte;

Sec. 4 î.e.n.

Aristotel (384-322 î.e.n) filozof grec a introdus noţiunile de perimetru, teoremă, silogism.

Sec. 3 î.e.n.

  • Matematicianul grec Euclid (330-275 î.e.n ) cel care a

întemeiat celebra şcoală din Alexandria (în 323 î.e.n) a introdus noţiunile de semidreaptă, tangentă la o curbă, puterea unui punct faţă de un cerc sau sferă, sau denumirile de paralelogram, poliedru, prismă, tetraedru. A enunţat teorema catetei şi a înălţimii pentru un triunghi dreptunghic şi a demonstrat concurenţa mediatoarelor unui triunghi;

mari geometri ai antichităţii introduce pentru prima dată denumirile pentru conice, de elipsă, hiperbolă, parabolă şi noţiunile de focare, normale şi defineşte omotetia şi inversiunea şi dă o aproximare exactă a lui π cu patru zecimale.

  • este dată aria triunghiului în funcţie de laturi sau în

funcţie de raza cercului înscris şi semiperimetru;

  • Eratostene din Cyrene (275-195 î.e.n) introduce

metoda de determinare a tuturor numerelor prime mai mici decât un număr dat, metodă cunoscută sub numele de „Ciurul lui Eratostene”

  • în prima carte din „Elementele” lui Euclid este

cunoscută teorema împărţirii cu rest şi „algoritmul lui Euclid” pentru aflarea c.m.m.d.c. a două numere întregi

  • 85-168 matematicianul grec Ptolemeu prezintă în

cartea sa „Almagest”, pe lângă vaste cunoştinţe de astronomie şi trigonometrie şi diviziunea cercului în 360 de părţi congruente şi exprimarea acestora în fracţii sexagesimale.

  • Sec. 3 s-a dat formularea teoremei celor trei

perpendiculare de către Pappos; acesta a mai dat şi definiţia conicelor precum şi teorema despre volumul corpurilor de rotaţie

Sec. 7

  • sunt cunoscute regulile de trei directă şi inversă de

către Bragmagupta, matematician indian;

  • Arhimede (287-212 î.e.n) precursor al calculului

integral, a determinat aria şi volumul elipsoidului de rotaţie şi ale hiperboloidului de rotaţie cu pânze.

  • 1202- Leonardo Fibonacci (1170-1240) matematician

italian introduce notaţia pentru fracţia ordinară;

  • 1228- Fibonacci introduce denumirea pentru numărul

zero, precum şi sistemul de numeraţie zecimal. Tot prin opera sa „Liber abaci” sunt introduse pentru dată în Europa numerele negative, fiind interpretate ca datorii;

  • 1150- este descrisă extragerea rădăcinii pătrate şi a celei

cubice în cartea „ Lilavati” a matematicianului indian Bhaskara(1114-1185), tot el prezintă şi operaţiile de înmulţire şi împărţire cu numere negative;

  • 1515- rezolvarea ecuaţiilor de gradul al treilea cu o

necunoscută de către Scipio del Fero, iar mai târziu de Niccolo Tartaglia în 1530, şi pe acelea de gradul al patrulea de Ludovico Ferrari în 1545. Acestea au fost făcute cunoscute abia în 1545 de către Girolamo Cardano (1502-1576) în lucrările sale, deşi promisese autorilor lor să nu le divulge;

1603) introduce formulele cunoscute sub numele de relaţiile lui Viete;

  • 1614- inventarea logaritmilor naturali de către John

Neper (1550-1617);

  • 1637- este introdusă noţiunea de variabilă de către

Rene Descartes (1596-1650), cel care a introdus literele alfabetului latin pentru notaţii şi a folosit coordonatele carteziene (definite după numele său), reducând problemele de geometrie la probleme de algebră;

  • 1640- este introdusă denumirea pentru cicloidă de către

Galileo Galilei (1564-1642);

  • 1654- începutul creării teoriei probabilităţilor datorat

corespondenţei dintre Pierre Fermat (1601-1665) şi Blaise Pascal (1623-1662) şi dezvoltarea combinatoricii odată cu apariţia lucrării lui Pascal, „Combinaţiones”;

introduce simbolul \infty \! cu notaţiile \frac 1 0 = \infty, \; \frac {1}{\infty} =0 \! şi a denumirilor de interpolare respectiv mantisă

  • 1670- este determinat semnul sinusului şi desenată

sinusoida respectiv secantoida de către John Wallis);

  • 1678- este dată teorema lui Ceva de către Ceva

Giovani (1648-1734);

  • 1679- în „Varia opera mathematica” apărută postum, a

lui Pierre Fermat(1601-1665), a fost dată „Marea teoremă a lui Fermat”, reguli de integrare, definiţia derivatei.

  • 1692- este scris primul manual de calcul integral de

către matematicianul elveţian Jean Bernoulli(1667- 1748)” Lectiones mathematicae de methodo integralium aliisque”, tipărit abia în 1742 şi de asemenea a mai scris un manual de calcul diferenţial, descoperit abia în 1920.

„Regula lui l’Hospital” este dată de către Jean Bernoulli lui Guillaume de l’Hospital pe care acesta o publică în 1696;

  • 1690- este propusă denumirea de integrală de către

Jacques Bernoulli(1654-1705)

  • 1692- sunt descoperite proprietăţile spiralei logaritmice

(Jacques Bernoulli)

  • 1694- este descoperită curba numită lemniscată,

caracterizată de inegalitatea

(1+x)^n \ge 1+nx \! (Jacques Bernoulli);

  • 1696-1697- introducerea calculului variaţional, punerea

problemei izoperimetrelor de către Jean Bernoulli.

  • 1705- este dată „Legea numerelor mari” de către

Jacques Bernoulli;

  • 1711- realizarea dezvoltării în serie a funcţiilor ex, sinx,

cosx,arcsinx, de către matematicianul englez [[Isaac Newton]] (1642-1727) cel care a pus bazele calculului diferenţial şi integral concomitent cu Gottfried Leibniz (1646-1716);

  • 1729- este demonstrată existenţa rădăcinilor complexe

în număr par a unei ecuaţii algebrice cu coeficienţi reali de către Mac Laurin Colin (1698-1746;

  • 1731- utilizarea sistemului de axe perpendiculare pentru

a determina poziţia unui obiect în funcţie de cele trei coordonate;

  • 1733- crearea trigonometriei sferoidale de către Alexis

Clairaut(1713-1765);

1783) introduce şi calculează constanta:

e = \lim_{n \to \infty} (1 + \frac 1 2 + \frac 1 3 + \cdots + \frac 1 n - \mathit {ln} n) = 0,577215 \cdots, \; n \to \infty; \!
  • 1739- introducerea conceptului de integrală curbilinie

de către Alexis Clairaut;

  • 1746- relaţia lui Stewart este demonstrată de Mathew

Stewart după ce în prealabil ea îi fusese comunicată de către Robert Simson în 1735;

  • 1747

este enunţată problema celor trei corpuri de către Clairaut;

  • introducerea metodei multiplicatorilor nedeterminaţi

în studiul sistemelor de ecuaţii diferenţiale de către Jean Le Rond D’Alembert (1717-1783);

  • 1750- Gabriel Cramer dă o regulă de rezolvare a

sistemelor cunoscută sub denumirea de metoda lui Cramer;

  • 1755- sunt puse bazele calculului variaţional de către

Lagrange(1736-1813) concomitent cu Euler,

  • 1765- începutul creării geometriei descriptive de către

Gaspard Monge (1746-1818);

  • 1766- crearea mecanicii analitice de către Joseph

Lagrange (1736-1813) cu enunţarea principiului vitezelor virtuale şi a ecuaţiilor Lagrange;

  • 1767- demonstrarea iraţionalităţii lui π de către

Heinrich Lambert (1728-1777);

  • 1768- demonstrarea existenţa factorului integrant la

ecuaţiile diferenţiale de ordinul întâi de către D’Alembert;

  • 1771- a fost dată ecuaţia planului normal şi formula

distanţei dintre două puncte din spaţiu de către matematicianul francez G. Monge;

  • 1775- introducerea noţiunilor de soluţie generală şi

soluţie particulară în teoria ecuaţiilor diferenţiale de către Leonhard Euler; acesta a introdus şi funcţia \varphi (n) \! - indicatorul lui Euler, precum şi notaţiile e, i, f(x) şi a creat teoria fracţiilor continue;

  • 1780- au fost introduse liniile de curbură ale

suprafeţelor(G. Monge); sunt descoperite funcţiile automorfe de matematicianul francez Henri Poincare(1854-1912);

  • 1785- a fost dată ecuaţia planului tangent(G. Monge);
  • 1796- este dată „Teorema lui Fourier” de determinare a

numărului rădăcinilor reale cuprinse într-un interval, de către Joseph Fourier(1768-183);

  • 1797- este dată formula creşterilor finite, cunoscută sub

denumirea de „teorema lui Lagrange”;

  • 1798- au fost considerate cosinusurile directoare ale

unei drepte(G. Monge); este introdus simbolul [.], pentru partea întreagă de către Arien Marie Legendre (1752-1833);

  • 1807-, 1822 sunt date seriile Fourier care au contribuit

la crearea teoriei analitice a căldurii.

  • 1812- este introdusă seria hipergeometrică de către Carl

Friedrich Gauss(1777-1855) matematician german, cel care a demonstrat teorema fundamentală a algebrei;

analizei matematice moderne, a enunţat criteriul de convergenţă al seriilor, criteriu care-i poartă numele, a dat primele teoreme de existenţă din teoria ecuaţiilor diferenţiale şi al ecuaţiilor cu derivate parţiale, a introdus noţiunile de afix, modul al unui număr complex, numere conjugate, transpoziţie;

  • 1820- introducerea noţiunii de raport anarmonic de

către Chasles Michel(1793-1880), fondatorul geometriei proiective alături de matematicianul francez Jean Poncelet;


  • 1822
  • introducerea funcţiilor Bessel de către Friedrich

Bessel;

  • este introdusă notaţia pentru integrala definită

\int_a^b \!

de către Fourier.;

  • este propusă denumirea de reprezentare conformă

de către Gauss;

  • cercul lui Euler sau cercul celor nouă puncte este

considerat pentru prima dată de către Charles Brianchon , Jean Poncelet şi Karl Feuerbach, atribuinduse din greşeală numele lui Euler acestei teoreme;

  • b1823-1831- începutul creării primei geometrii

neeuclidiene de către Janoş Bolyai(1802-1860) concomitent şi independent de cea a lui Lobacevski.


  • 1824-
  • este dată denumirea de geometrie neeuclidiană de

către Gauss;

  • Niels Abel (1802-1829) demonstrează

imposibilitatea rezolvării cu ajutorul radicalilor, a ecuaţiilor algebrice de grad mai mare decât patru;

  • 1825- Abel introduce integralele ce-i poartă numele;
  • 1827- este creată teoria funcţiilor eliptice de către Abel;


  • 1828
  • sunt introduse formele fundamentale ale suprafeţelor

şi curburii totală a unei suprafeţe(curbura Gauss) de către Gauss;

  • demonstrarea teoremei lui Fermat pentru n=5 de către

matematicianul german Dirichlet (1805-1859);

  • 1830- este propusă denumirea de grup cu înţelesul

actual de către matematicianul francez Evariste Galois(1811-1832);

  • 1831- definitivarea calculului cu numere complexe de

către Gauss ;

  • 1834- introducerea noţiunii de factor de discontinuitate,

referitor la integralele

  • 1837- introducerea notaţiilor pentru limite laterale de

către Dirichlet şi a funcţiei care îi poartă numele, funcţia Dirichlet; W. Hamilton introduce termenul de asociativitate a unei legi de compoziţie;

  • 1839- introducerea noţiunii de integrale

multiple(Dirichlet);

  • 1840- este dată o formă a eliminantului a două ecuaţii

algebrice de către James Sylvester(1814-1897), matematician englez;

  • 1841- descoperirea invarianţilor de către

matematicianul irlandez George Bole (1815-1864);

introducerea noţiunilor de margine inferioară şi superioară ale unei funcţii, de convergenţă uniformă de către Weierstrass(1815-1897);

  • 1843- descoperirea cuaternionilor de către William

Hamilton (1805-1865);

  • 1845- „Teorema limită centrală” este dată de

matematicianul rus Pafnuti Cebâşev;

  • 1846- Legea numerelor mari – Cebâşev;

introducerea variabilei complexe în teoria numerelor imaginare de către D’Alembert;


  • 1847
  • este introdus calculul logic de George Boole,

creatorul algebrei booleene;

  • este introdusă noţiunea de ideal de către Ernest

Kummel(1810-1893);

  • 1851- sunt introduse noţiunile de rang şi signatură a

unei forme pătratice şi sunt propuse noţiunile de matrice şi jacobian(J. Sylvester); introducerea sufrafeţelor riemann de către matematicianul german Bernhard Riemann(1826-1866), lui datorându-se studiul integralei definite.

  • 1852- introducerea segmentelor orientate \vec AB \! de către

Chasles Michael (1793-188) care a formulat şi proprietăţile axei radicale a două cercuri precum şi a conicelor şi cuadricelor.

  • 1853- Kronecker(1823-1891) introduce notaţia

|a_{ij}| = det (a_{ij}) \!

  • 1854- este introdusă noţiunea de oscilaţie într-un punct

de către Riemann care creează o nouă geometrie neeuclidiană, numită geometria sferică;

  • 1858- crearea calculului matriceal de către Arthur

Cayley(1821-1895) matematician englez ;

  • 1871 Dedekind introduce noţiunile de corp şi modul

ceeace în limbajul actual exprimă noţiunile de subcorp şi Z-submodul ale lui C. Tot el introduce mulţimea întregilor unui corp de numere algebrice, definind şi idealele acestei mulţimi şi demonstrează teorema fundamentală de descompunere unică a oricărui ideal în produs de ideale prime;


  • 1872-
  • introducerea structurilor de subinel şi modul de către

Dirichlet;

  • introducerea numerelor raţionale prin tăîeturi de

către Dedekind;

  • 1873- Charles Hermite (1822-1901) demonstrează

transcendenţa numărului e= lim_{n \to \infty}(1+ \frac 1 n)^n = 2,718281 \cdots \!

  • 1874- este dată denumirea de subgrup de către Sophus Lie (1842-1899);
  • 1874-1897- crearea teoriei mulţimilor de către [[Georg

Cantor]] (1845-1918). El a introdus noţiunile de mulţime deschisă, mulţime închisă, mulţime densă, mulţime bine ordonată, mulţime numărabilă, punct de acumulare, punct izolat, produs cartezian, reuniune, intersecţie.

  • 1878- rezolvarea problemei celor patru culori pentru

colorarea hărţilor de către Cayley;

  • 1880-sunt descoperite funcţiile automorfe de

matematicianul francez Henri Poincare(1854-1912);

  • 1882- Ferdinand Lindemann (1852-1939) a

demonstrat trascendenţa numărului \pi =3,141592......; \! (un număr se numeşte transcedent dacă nu este soluţia niciunei ecuaţii algebrice cu coeficienţi raţionali); tot el demonstrează imposibilitatea cvadraturii cercului cu rigla şi compasul;

  • 1893- H. Weber, asociază conceptului de corp, sensul

de astăzi, ca o structură cu o lege de grup aditiv şi o înmulţire asociativă, distributivă şi în care orice element e inversabil;

  • 1897- introducerea denumirii de inel de către

Hilbert(1862-1943);

  • 1899 -axiomatizarea geometriei de către David Hilbert;
  • 1900- introducerea axiomatică a numerelor

întregi(D.Hilbert);

  • 1905- este introdusă noţiunea de distanţă între două

mulţimi închise de către matematicianul român Dimitrie Pompeiu(1873-1954);

  • 1910- este introdusă denumirea de funcţională de către

Jacques Hadamard (1865-1963), unul din fondatorii analizei funcţionale;

  • 1912 -este descoperită noţiunea de derivată

areolară(Pompeiu)

  • 1927-s-a stabilit formula Onicescu referitoare la

geodezice dată de Octav Onicescu (1892-1983);

  • 1928 -este introdusă funcţia areolar-conjugată de către

matematicianul român Miron Nicolescu (1903-1975);

  • 1933 -introducerea funcţiilor convexe de ordin superior

de către Tiberiu Popoviciu(1906-1975);

  • 1936 -Matematicianul român Gheorghe Mihoc (1906-

1981) dă o metodă cunoscută sub numele de metoda Schulz-Mihoc, de determinare a legilor limită ale unui lanţ Markov;

  • 1941 -teorema lui Moisil referitoare la geodezicele unui

spaţiu riemannian este introdusă de [[Grigore Moisil]] (1906-1973);

  • 1944 -este introdusă în domeniul algebrei moderne

noţiunea de signatură de către matematicianul român Dan Barbilian (1895-1961);

  • 1950 -este introdusă noţiunea de \Delta \! - derivată de către

Dan Barbilian;

  • 1996 -celebra conjectură a lui Fermat este demonstrată

de către Andrew Wiles de la institutul Isaac Newton din Cambridge.

  • 2000 -este determinat cel mai mare număr prim 2^{6972593}-
1 \!, având două milioane de cifre, obţinut cu ajutorul a 20

de mii de calculatoare puse în reţea;


Istoria simbolisticii 1 Istoria simbolisticii 2 Istoria simbolisticii 3 Istoria simbolisticii 4 Istoria simbolisticii 5 Istoria simbolisticii 6 Istoria simbolisticii 7 Istoria simbolisticii 8 Istoria simbolisticii 9 Istoria simbolisticii 10 Istoria simbolisticii 11

Resurse Edit

Around Wikia's network

Random Wiki