Math Wiki
Advertisement

Calculul variaţional este un capitol al analizei matematice care are ca obiect studiul problemelor de determinare a extremelor unei funcționale.

Printre problemele care au generat apariţia calculului variaţional se numără problema izoperimetrelor şi problema brahistocronei (Jean Bernoulli, 1696).

Denumirea şi fundamentarea calculului variaţional i se datorează lui Euler (1744). Lagrange (1760) a introdus noţiunea de variaţie şi a dat o metodă de determinare a extremelor unei funcţionale.

Calculul variaţional are aplicaţii în mecanica sistemelor, hidrodinamică, teoria elasticității, optică geometrică.


Din punct de vedere istoric, prima problema de calcul variaţional este aşa numita problema a lui Dido. Legenda mitologică spune că Dido, sau Didona, prinţesă a uneia din cetăţile vechii Grecii şi sora a lui Pygmalion, era măritată cu pontiful Siharbas. Pygmalion îl asasineaza pe pontif şi Dido fuge cu fratele său şi cu averea soţului într-o flotilă improvizată. Debarcând pe ţărmul african, localnicii îi oferă ca loc de adăpost atâta pământ cât poate cuprinde cu o piele de taur. Dido taie pielea în fâşii înguste pe care le leagă cap la cap şi înconjoară cu ele o bucată de teren pe care va construi cetatea Cartaginei, a carei regină devine Dido.

Încă din antichitate, latura matematică a legendei a interesat pe matematicieni: cum trebuie dispus firul alcatuit din fâşiile înguste pentru ca el sa înconjoare o porţiune de arie maximă?

Problema are mai multe variante. Una din acestea ar fi următoarea: să presupunem că axa x'Ox reprezintă ţărmul mării şi că punctele reprezintă capetele firului, graficul funcţiei definită şi derivabilă pe [a, b], este firul. Aria limitată de fir şi ţărm este:

în timp de lungimea firului este:

Atunci problema lui Dido revine la determinarea funcţiei definite şi derivabile pe [a, b], care satisface condiţiile:


astfel încât integrala:

să aibă valoarea maximă. Din motive evidente, o asemenea problemă se numeşte problemă izoperimetrică. Încă din antichitate se cunoştea că formă căutată a firului este cea a unui arc de cerc, aşa cum vom arăta ulterior.

Putem raţiona şi altfel. Fie arcul graficului. În relaţia:

considerăm pe x, y ca funcţii de absisa curbilinie s şi integrăm prin părți:

Problema revine la a determina funcţia definită pe intervalul cu proprietatea că şi că integrala:

are valoare minimă.

O altă variantă a problemei lui Dido ar fi aceea în care presupunem că firul ar reprezenta o curbă netedă închisă cu ecuațiile parametrice:

funcţiile fiind deci derivabile pe porţiuni pe Atunci lungimea firului este:

iar aria limitată de fir este:

Problema revine deci la determinarea celor două funcţii definite şi derivabile pe porţiuni pe intervalul astfel încât să aibă relaţia:

şi ca integrala:

să fie maximă. Şi aceasta este tot o problemă izoperimetrică şi curba care dă soluţia este un cerc.

O altă problemă importantă care a dus la apariţia calculului variaţional este problema brahistocronei. Ea fost propusă în 1696 de către Jean Bernoulli şi a fost rezolvată în diferite moduri de Jacques Bernoulli, Leibniz, l'Hospital, Euler. Ea constă în determinarea unei curbe care uneşte punctele şi pe care se mişcă un punct material de masă m plecând din A cu viteză iniţială nulă şi ajunge în B sub influenţa greutăţii după un timp T minim. Dacă presupunem că este ecuaţia curbei căutate şi este mărimea vitezei punctului în poziţia atunci conform legii conservării energiei avem:

de unde:


Calcul variational 3 Calcul variational 4 Calcul variational 5 Calcul variational 6 Calcul variational 7

Noţiuni de calcul variaţional[]

Să se determine funcţia care minimizează sau maximisează integrala:

şi verifică următoarele condiţii la limită:


Surse[]

Advertisement